Promoția 2023 a Liceului Teoretic Little London a trăit, săptămâna aceasta, emoțiile unice pe care doar ultimul clopoțel le poate crea. După patru ani în care le-am urmărit și sprijinit evoluția, bucurându-ne de fiecare succes al lor, a venit și timpul festivității de absolvire, momentul pe care l-am așteptat cu nerăbdare, dar și știind câtă nostalgie ne va aduce tuturor.
Ca în fiecare an, în festivitate au fost implicați și elevii din clasele mai mici, care i-au privit pe absolvenți cu admirație, curiozitate, dar și cu dorința de a se lăsa inspirați de aceștia.
Adriana Iancu, diriginta clasei a XII-a, a exprimat cel mai bine tot acest vârtej de emoții: ”Astăzi inima mi-a fost plină! În 2016, niște ochi mă priveau cu multă curiozitate! După șapte ani, ochii aceia m-au privit astăzi ca pe un prieten drag. În cei șapte ani, ni s-au alăturat și alți ochi. Toți diferiți, toți cu multă încărcătură sufletească…toți cu povești în care m-am regăsit, cu care am trăit, cu care am vibrat! Astăzi, fiecare dintre cei 22 de absolvenți de clasa a XII-a mi-a umplut sufletul de: recunoștință, mulțumire, bucurie, dăruire și, evident, lacrimi! Lacrimile unui om care le mulțumește celor 22 de OAMENI că l-au învățat lecții ale: toleranței, ale răbdării, ale frumosului, ale suferinței, ale iubirii, ale Binelui! Mă înclin astăzi în fața lor și le mulțumesc că mi-au dat voie să îi însoțesc.”
Ania Ziemba, proaspătă absolventă a Liceului Teoretic Little London, continuă minunat ideea dirigintei sale: ”Piesa mea preferată e ‘Cheama-mă’, de la Alternosfera. Piesa e cântată din perspectiva unui copil care-i vorbește mamei despre trecerea timpului și care îi cere sa-l legene, chiar dacă știe rațional că a crescut și că nu ar mai trebui sa aibă nevoie de asta!
Toată viața mea conștientă am fost la Little London, iar majoritatea trăirilor mele vor rămâne aici, uitate de mine, dar îmbibate în pereții școlii. Profesorii mei îmi spun că sunt pregătită să plec, că o să fie ok, și îi cred, pentru că au avut dreptate și în trecut, când eu nu am crezut în mine. Și, totuși, tot nu vreau să plec. Little London a fost tărâmul de vis, călătoria eroului, s-a simțit de parcă am adormit pe tren și am ajuns într-o lume de poveste, în lumea unde totul era despre mine și cum să învăț să-mi justific existența. Școala asta a fost decorul fără de care nu ar fi contat costumul meu, pentru că nu s-ar fi potrivit. Orele de clasă erau o extensie a curiozității mele, iar profesorii erau mentori magici care luau chipul unor oameni normali, că să nu ii dăm de gol. Nu aș fi fost nici o fracțiune din ceea ce sunt fără locul asta. Nu numai în termeni academici, dezbaterea și Learnity-ul, și scrisul, și notele, și toate lucrurile care pot fi rezumate în cuvinte singulare. Dar mai ales lucrurile pe care nu le pot numi. Nu știu unde a trecut timpul, mi se pare că tot trece și mă lasă intenționat în spate. Poate și eu îmi doresc asta. O parte din mine speră că-mi voi deschide ochii și timpul mă va face din nou a 3a, jucându-mă de-a vrăjitorii cu Albert și cu Vale, sau în a 6a, când am cunoscut-o pe miss Adriana, sau în a 11a, când, într-un final, am ajuns și eu să am un rezultat academic demn de menționat. Știu că voi avea succes, dar mi-ar fi plăcut să continui să am succes aici, acasă la mine. Oricum, mă voi întoarce. Mi-am lăsat prea mult din mine aici că să nu mă întorc.”
Ne-am bucurat să vedem că și băieții și-au putut explica la fel de expresiv sentimentele:
Adam Nadir: Deși perioada studiilor mele la Little London nu a fost foarte îndelungată, atmosfera creată de profesori și de colegi a fost una foarte plăcută. Profesorii au fost foarte implicați, mult peste așteptările mele, iar stilul în care au predat a fost unul care m-a ajutat enorm pe mine dar și pe colegii mei, chiar și în ciuda diferențelor dintre noi au reușit să ne ajute pe toți să înțelegem materia. În acest scurt timp, liceul acesta a devenit un spațiu în care m-am putut exprimă fără constrângeri și în care m-am simțit întotdeauna în siguranță și cel mai important m-a ajutat să îmi realizez importanța și să îmi ating potențialul pe care nici măcar eu nu credeam că îl am.
Robert Iugulescu : În tot acest timp, am învățat foarte multe lucruri noi, atât de la profesori, cât și de la colegii mei. Au fost ani minunați pe care nu ii voi uita niciodată. Faptul că voi în începe un alt capitol din viața mea mă entuziasmează, dar mă și întristează pentru că trebuie să renunț la aripile de copil și să devin un adult. Festivitatea de final de an a fost foarte emoționantă și m-a făcut să conștientizez că trec într-o nouă etapă, cea de adult responsabil.
